Am citit un blog interesant acum care zicea ca viata ar fi ca si o camera, iar sentimentele, experientele traite au ca si metafora obiectele intalnite intr-o camera. Si ca, anumite persoane care intra in aceasta camera au tendinta sa faca cam praf aceste lucruri aflate inauntru. Iar noi avem optiunea sa reparam aceste obiecta sau sa aplicam conceptul de tabula rasa, sa ne retragem intr-o camera goala, alba si sa devenim si noi insine mai tari,ca si peretele ala alb pana ce ne speriem de acest fapt si incercam sa scapam si de aceasta stare, fiecare cum poate. Nota importanta ar fi ca aceasta stare a fost denumit solitary cofiment.
Ma aflu intr-un conflict legat de acest blog. Pe de o parte nu sunt deacord cu ea. Nu mi se pare corect in primul rand denumirea data acestui stari fiindca presupune un grad de obligativitate si/sau constrangere de catre altcineva. Eu de unul ma gandesc la exil ales voluntar, cand privesti pe restul lumii de la distanta prin binoclu si te uiti la viata pe care tu ar fi trebuit sa ai dar cu altii in rolul principal. Sentimentul de dezamigre si amar sunt de la sinne inteles. Da, ai ales sa devii un voyeur, ai ales siguranta si nu prea mai ai scapare din cercul asta. Ai uitat cum sa interactionezi cu altii si tot ce ti-a mai ramas este singuratatea. Poate nu a fost alegera ta de la bun inceput, dar nu prea mai conteaza fiindca totusi ai ales sa continui acest mod de viata.
Pe de alta parte, mi-ar place sa duc ideea de viata ca o camera la nivelul urmator. Daca viata sentimentala, targetul initial a ideii, este o camera, viata in sine suma tuturor aspectelor, fatedelor si planurilor acestuia ar fi o locuinta. O locuinta care are in mod ideal o camera alocat pentru toate. Una pentru sentimente, una pentru profesie, una pentru copilarie, pentru copilul tau, pentru familie, etc. Cred ca este de la sine inteles ca, exact ca in viata reala, nici in metafore nu are fiecare om resursele necesare pentru o asemenea achizitie de real-estate. Asa ca unii au un garson, si nu prea au loc pentru multe in viata lor. Au si ei un ideal in viata si isi dedica tot ce au pentru asta. Alti vor mai mult si cum isi fauresc un apartament de 3-4 camere sau o casa. Au prioritatile bine stabilite si nu vor luna de pe cer. Alti au vile intregi la dispozitie, desi ma indoiesc ca isi apreciaza luxul pe care il au la-ndemana. Mai sunt si cei care ar sta in gazda. Acesti oameni nu traiesc pentru ei insasi. Ei traiesc pentru visele altora, si realmente nu sunt altceva decat un avatar de exploatat de catre proprietar, o marioneta, existenta trista. Si in ultima instanta sunt cei homeless. Ei nu au parte de viata asa cum o intelegem noi conceptul. Ei auparte de o existenta resarata de chinuri si dureri, care se reduce la lupta pentru supravietuire in cel mai adevarat sens al expresiei.

Autoarea si-a terminat blogul intr-un ton optimist, lucru ce apreciez. In schimb, eu nu prea am motive sa impartesesc aceasta stare de spirit sau speranta. Cel putin, nu in momentul asta. Si, as fi vrut sa-i las un coment relevant la blogul ei dar cumva mi s-a parut aiurea sa scriu romane de coment la o opinie clar personala, mai ales ca ce as fi scris nu e coment ci contra-blog, adica chestia asta ce citesti acum. Am bagat o intrebare care sper ca nu-i suna penibil si sper sa fie destul de curioasa sa bage o geana aici.